luni, 31 martie 2008

Te iubesc

Sambata seara eram atat de suparata pe el... aveam impresia ca nu mai pot trai cu el... ca trebuie sa plec .. sa fug... Si duminica a plecat el... cu treaba pentru o zi... se intoarce diseara... si eu nu mai pot sta fara el ... Cum este posibil ca dupa atata timp ... (nu sunt sigura daca au trecut 5 ani de cand suntem impreuna sau anul asta facem 5 ani ) sa il iubesc de 10 milioane de ori mai mult decat la inceput? Nu scria prin reviste in odata cu trecea timpului dragostea incepe sa nu mai fie atat de salbatica? Ei bine dragii mei cercetatori, v-ati inselat!!! Eu nu numai ca nu-l iubesc mai putin, dar il iubesc infinit mai mult!!! Incercati sa explicati asta acum!!!

marți, 25 martie 2008

Miros de primavara


Miroase a primavara, a flori si... a toate lucrurile dragute care iti fac mintea sa zboare. Azi noapte am dormit la mama, m-am trezit cu un sentiment de vacanta... ca atunci cand eram in facultate si ma trezeam la 10 - 11 pentru a-mi bea cafeaua in bucatarie si pentru a pleca la cursuri. Era asa frumos atunci!
Ma intalneam cu fetele, mergeam la curs, si dupa... inevitabil intram la o cafea... De cele mai multe ori nu aveam bani nici macar de un suc... dar fetele au fost mereu atat de bune cu mine si se ofereau sa-si imparta sucul sau cafeaua cu mine ...
Hehe.. si baietii... mereu dupa noi...vesnic gata sa faca haz atunci cand gramada de restante ne dadea batai de cap. A fost frumos atunci. E bine ca am ramas o gasca, desi lucrurile acum sunt foarte diferite. Majoritatea au deja familia lor... cheful de distractie si dans pana dimineata s-a transformat in "barfa la o cafea sau la o pizza". Este frumos si acum... dar de fiecare data cand ne intalnim ne dam seama ca anii ne schimba, ca nu mai suntem aceeasi studenti dornici de distractie... Acum toti cautam stabilitate si confort. Totul se ridica la alt nivel.
Imi aduc aminte de o vorba de-a lui tata: "Nimic nu se pierde, totul se transforma". Exact asta se intampla si cu noi... fie ca vrem sau nu.. ne transformam in oamenii care o sa fim maine.

luni, 3 martie 2008

Venin

- Te rog nu mai plange! Mi se rupe sufletul cand te vad plagand! Ce pot face sa te simti mai bine? Cum te pot opri din plans?
- Te rog tine-ma in brate strans! Sa nu mai simt rautatea oamenilor. Intotdeauna am crezut ca eu pot schimba lumea ...
- ... tu poti schimba lumea ... tu poti face tot ceea ce vrei tu.... pentru ca eu voi fi aici si voi avea grija sa reusesti..
- ... dar acum nu mai pot!!! simt ca nu mai pot!! Te rog lasa-ma, simt ca am sufletul otravit de rautatea celor din jur. Cu ce le-am gresit? Cum am gresit in momentul in care mi-am dorit o lume mai buna?
- Nu ai gresit deloc! Fi la fel de buna si de acum incolo si nu mai pune chiar tot la suflet, te rog... nu-i mai lasa sa te raneasca atat de usor. Hai nu mai plange acum. Sunt aici, te iau in brate si iti dau toata dragostea mea! O sa fie bine de acum inainte!

O lua in brate si ii sterse lacrimile cu batista, incerca sa ii ridice aripile rupte pentru a putea zbura din nou. Dar era mult prea tarziu, tot veninul oamenilor reusira sa o marcheze definitiv...ea deveni in cele din urma un simplu muritor.


duminică, 2 martie 2008

Ne plangem atat cand suntem parasiti de persoana pe care o iubim, de parca viata noastra s-ar termina acolo... Nu ne dam seama ca, desi suferim, viata nu se termina acolo ci se schimba. Nu suntem constienti cat de norocosi suntem ca suntem tineri si o putem lua de la capat. Dar ce se intampla cu batranii? Cu acei batrani, care au stat mai bine de 60 de ani cu o persoana si la un moment dat unul din ei moare? Cum poate batranica sa isi continuie viata dupa ce batranelul cu care a stat o viata nu mai este si stie ca nu va mai fi niciodata? Cum se poate accepta moartea celui iubit stiind ca nu exista alta sansa sa mai gasesti o data fericirea? Cum mai poti trai singur dupa ce o viata intreaga ai impartit totul?

joi, 28 februarie 2008

Pe zi ce trece invatam sa ne protejam de restul oamenilor si de rautatile lor, sa formam un fel de scut invizibil in jurul nostru, care nu numai sa respinga rautatea, dar sa le faca la randul lui rau celor care incearca sa ne raneasca. Este un scut pe care cei mai multi dintre noi au invatat sa-l foloseasca de la cei din jurul nostru. Prea putine persoane s-au nascut cu el. Astfel noi am fost obisnuiti sa ne asteptam ca toate persoanele din jurul nostru sa astepte ceva de la noi, stam tot timpul in garda, incercand sa respingem toate atacurile. M-am surprins de nenumarate ori ranind prin cuvinte ca replica la o incercare a altuia de a ma rani.

Ma trezesc in fiecare dimineata cu acest scut pus, pentru ca de cele mai multe ori uit sa il scot seara, facand poate una din cele mai mari greseli ale mele: incerc sa ma protejez de el, de persoana care o iubesc cel mai mult pe lume. Stiu ca eu, fiind tot timpul in garda, incercand sa nu mai fiu ranita, il fac si pe el sa stea mereu in garda si din aceasta cauza de cele mai multe ori se ivesc acele certuri in care se spun cuvinte care nu trebuiesc nici macar gandite vreodata, in care ne ranim unul pe altul cu totul inutil, cand am putea in loc sa facem dragoste.

O singura persoana am intalnit care nu are acest tip de scut. Mai exact, acest scut care are ca arma de protectie ranirea celuilalt inainte ca el sa poata sa ma raneasca. Aceasta persoana nu are interese ascunse, da totul fara sa ceara nimic in schimb si nu este vorba de iubire pentru mine in mod special, cred ca este vorba de iubire de oameni, iubire de sine. Scutul acestei persoane absoarbe tot ca un burete, dar nu pot sa-mi dau seama unde se duce toata energia negativa, pentru ca nu incearca sa o intoarca impotriva ta. Oare ar trebui sa imitam mai mult persoanele bune, in loc sa incercam sa batem persoanele rele cu propriile lor arme riscand astfel sa devenim ca ei? Oare care este secretul?

miercuri, 27 februarie 2008

Articole

O zi normala la birou, citeam aiurea pe hotnews incercand sa-mi adun un pic gandurile pentru a ma putea concentra mai departe pe ceea ce ar fi trebuit sa fac eu de drept la servici. Am dat de un articol foarte frumos, scris superb, ce avea un comentariu pe masura care m-a impresionat mai mult decat articolul initial. Am sa prezint in continuare articolul initial:

Am fugit, bolnavilor!

de Mihai Morar HotNews.ro
Miercuri, 27 februarie 2008, 10:42

O sa fug. Orasul miroase a zambila, a dat coltul ierbii, magnoliul e in standby, nu mai am niciun motiv sa stau. Vreau sa manii Timpul si sa sfintesc Soarele. Oricum, afla ca Soarele nu s-a avut nicicand pe bune cu Timpul. Curgerea Lui ne-a tinut mereu departe, la ani lumina, de Astru, scrie Mihai Morar pe blogul

Plec fara sa-mi iau bagaje. Doar cu ce am pe mine o sa-mi incalec caii, o sa-mi stabilesc cuplul ideal la 4000 de rotatii pe minut. O sa-i dau blana pe Bucuresti-Pitesti, o sa mestec in mamaliga pe Valea Oltului si-o sa tensionez prima oara pedala de frana abia pe la Cisnadie. Acolo ma asteapta cafeaua din gradina de la Apfelhaus si-un ciobanesc mioritic, jandarmul prispei, sa-l smotocesc. Nu-mi pregatiti asternuturile, azi vreau sa dorm trantit sub mar. Iar cand ma trezesc sa ma urc in varful lui, acolo unde e semnal, si sa va sun. Voi sa fiti in meetingurile voastre plicticoase din carcerele patrate cu plasma, proiector si flipchart, eu sa va va dau strategiile peste cap: ‘’Bai, puscariasilor, a inmugurit marul. Asa, de capul lui. Anul asta ati uitat sa-l briefuiti!’’ Dupa mintea voastra marul ar trebui sa aiba fluorescente doar pe crengile orientate catre Soseaua Principala, este total antibusiness sa cheltuim resurse si pentru cracile din spate care oricum nu aduna GRP-uri fiind aplecate catre fatada pensiunii.

Hai, pa, tre’ sa inchid, mi-a venit supa de pui la ceaun. Rup o brandusa din gradina si o invart in palma cum faceti voi cu memory stick-ul cand CEO-ul stramba din nas la Powerpoint-urile voastre de 80 de slide-uri la care ati muncit atatea zile si atatea nopti incat n-ati avut timp sa vedeti ca a inflorit salcamul de sub fereastra. Sunt in treapta a patra deja si serpuiesc lenes prin padure, scot bass-ul si-l las pe Leonard Cohen sa-mi ingane ‘’Alexandra Leaving’’. Vreo trei raze de soare insinuate printre crengi imi vaneaza irisii, fac balet pe sosea, alerg mai mult pe contrasens ca nu cumva sa strivesc sub roti umbra copacilor care se tolaneste pe banda mea.

Merg linistit, cu ochii inchisi, pe contrasens pentru ca stiu sigur ca voi n-aveti cum sa apareti de dupa curba stransa. Voi sunteti acolo si va luptati cu boala. Eu iubesc fugind. De aia-i fuga sanatoasa.


Si am sa postez aici si comentariul care m-a impresionat pe mine si in care m-am regasit ...

eu [anonim]
Eu raman. Raman ca sa muncesc pe rupte la birou, raman sa ma inghesui cu toate domnisoarele corporate in metrou, raman sa respir aerul de Bucuresti.
Dar voi fi inconjurat de bunii mei colegi care, cu o gluma, imi vor face munca mai usoara, voi multumi Providentei ca totusi pot merge cu metroul la servici in loc sa stau blocat cu masina in trafic si mai ales voi fi fericit ca sunt acasa in orasul meu.
Seara voi iesi sa alerg sau sa joc fotbal, in weekend voi iesi cu prietenii la un restaurant, noaptea voi face dragoste cu prietena mea, iar a doua zi o voi lua de la cap cu munca, duduile si aerul orasului.
Viata nu se traieste in concedii, Viata se traieste in fiecare zi.
Tu m-ai facut "bolnav". Eu iti urez drum bun, sa conduci pe partea ta carosabila, sa nu depasesti viteza legala si sa nu bei alcool la Cisnadie.


luni, 11 februarie 2008

Expresiile fetei

Zilele trecute ma uitam la un film cu karate. Ce m-a surprins cu adevarat a fost lipsa de expresie a fetei celor doi adversari in lupta directa. Mimica fetei nu trada nimic! Cum ar fi sa traim intr-o astfel de lume? Fara nici un fel de mimica? Fara ca nimeni sa stie cu adevarat ce gandesti in momentu de fatza, sa nu shtie nimeni ca esti suparat sau nervos, sau fericit... Oare ar fi o lume mai buna fara toate certurile generate de acea impulsivitate fara limite? Fara sa explodam improscand pe toti cei din jurul nostru cu noroi? Sau am face pur si simplu implozie si am muri incet dar sigur in noi insine innecand toate sentimentele in linistea mintii noastre?
Cu implozie sau cu explozie... am ajuns la concluzia ca totusi ar trebui sa-mi controlez un pic reactiile si gesturile sau macar mimica .. sa nu se mai vada cand ma enervez ... sau macar sa invatz sa tac... pentru a evita discutiile acelea lungi cu voce tare in care fiecare din cei 2 care participa la discutie vor sa aiba ultimul cuvant si in care nu se folosesc decat cuvinte rele care se rostesc cu un singur scop: cea de a lovi direct in punctele sensibile cealalta persoana. Scriind aici mi-am dat seama asemanarea dintre japonezi si noi, intre artele martiale si cearta: amandoua vor sa raneasca cat mai mult adversarul, daca in artele martiale se folosesc loviturile ... in cearta se folosesc cuvintele... Finalul este clar.. cel care va da ultima lovitura va castiga...Acum ... intrebarea mea ar fi... cum ar fi mai bine pentru sanatatea noastra fizica si psihica sa ne luptam?

;;